sâmbătă, 1 septembrie 2012

ferma de iepuri

http://youtu.be/RJ62EgujBd4

Este liberul arbitru doar o iluzie?


Neuroştiinţele oferă răspunsul



sursa: descopera.ro
Are omul libertatea de a alege? Această întrebare a fost îndelung dezbătută de-a lungul istoriei, liberul arbitru fiind considerat de mulţi trăsătura definitorie a omului. Dacă în trecut această întrebare a căzut în sarcina filozofilor şi a teologilor, progresul ştiinţific al studierii creierului a permis specialiştilor în neuroştiinţe să se apropie în ultimele decenii de găsirea unui răspuns. Dovezile acumulate de oamenii de ştiinţă par să încline balanţa din ce în ce mai mult spre o singură concluzie: liberul arbitru, capacitatea omului de a alege liber, este doar o iluzie.

Experimentul lui Benjamin Libet
De-a lungul secolelor, numeroşi filozofi şi oameni de ştiinţă au susţinut că liberul arbitru este doar o iluzie. Benjamin Libet, cercetător în cadrul departamentului de fiziologie al Universităţii din California - San Francisco, a fost printre primii oameni care au testat această ipoteză.
În experimentele desfăşurate de Libet la finalul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80, voluntarii erau aşezaţi având în faţa lor un buton şi un ceas. Ei puteau decide oricând să apese pe buton, însă Libet le ceruse să să se uite cât era ceasul în momentul în care luau decizia de a apăsa pe buton. Voluntarilor le fuseseră ataşaţi pe scalp mai mulţi electrozi, astfel că Libet putea observa pe electroencefalogramă activitatea neuronală din cortexul lor.
Momentul fiecărei apăsări de buton era înregistrat automat. Comparând timpul apăsării butonului cu cel în care voluntarii decideau să apese butonul, cercetătorii au descoperit că diferenţa dintre decizia conştientă a apăsării pe buton şi evenimentul în sine era de aproximativ 200 de milisecunde. Analizând rezultatul electroencefalogramei, Libet a avut surpriza să descopere că zona din creier asociată cu iniţierea mişcării devenea activă cu 500 de milisecunde înainte de apăsarea butonului. Astfel, creierul devenea activ cu 300 de milisecunde înainte de momentul în care voluntarii luau decizia conştientă de a apăsa butonul.
Experimentul a fost interpretat de multă lume ca fiind prima demonstraţie a faptului că liberul arbitru este doar o iluzie, deciziile fiind luate de creier, nu de sinele conştient al persoanei.
Numeroşi alţi cercetători au repetat experimentul lui Libet, observând chiar perioade mai mari între debutul activităţii cerebrale şi momentul deciziei conştiente. Astfel, un studiu efectuat în 2008 de cercetători de la Institutul Max Planck din Leipzig a arătat că deciziile pot fi detectate chiar cu 7 secunde înainte de momentul în care o persoană devine conştientă de ele.
În experimentul dirijat de profesorul John-Dylan Haynes, voluntarilor li se ceruse să apese pe un buton cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, la alegerea lor, fiindu-le solicitat totodată să ţină minte în ce moment au luat decizia. Cercetătorii au descoperit că pot prezice ce mână vor folosi voluntarii cu 7 secunde înainte ca aceştia să ajungă la o decizie conştientă, doar prin studierea activităţii lor cerebrale. „Studiul nostru arată că deciziile sunt pregătite în subconştient mai devreme decât se credea până acum. În momentul în care intervine conştiinţa, cea mai mare parte a muncii decizionale a fost deja efectuată”, a comentat profesorul Haynes rezultatele studiului.
Marcus Du Sautoy, profesor de matematică la Universitatea Oxford, a repetat acest experiment la Centrul de Neuroştiinţe din Berlin, în cadrul unui documentar pentru BBC:
Avem libertatea conştientă de a respinge deciziile inconştientului
Chiar dacă experimentele lui Libet par să indice faptul că liberul arbitru este doar o iluzie, tot el a efectuat alte cercetări ce par să indice că avem puterea conştientă de a opri deciziile luate de creier.
Astfel, el i-a instruit pe voluntari să-şi propună să îndoaie un deget la un moment ales de ei, dar imediat după ce devin conştienţi de dorinţa de a îndoi degetul, să se oprească din acţiune. Studiind creierul participanţilor la studiu, Libet a descoperit că activitatea cerebrală ce se poate observa în mod normal înaintea îndoirii degetului încetează îndată ce voluntarii au luat decizia de a se opri. Libet a concluzionat că participanţii putea folosi alegerile conştiente pentru a opri deciziile inconştiente ale creierului.
Aşadar, chiar dacă liberul arbitru („free will”) e o iluzie, oamenii beneficiează de „free won’t” – adică au capacitatea de a acţiona conştient pentru a împiedica acţiunea ce urmează unei decizii luate de creier.
Concluzia lui Benjamin Libet este susţinută de un specialist din alt domeniu: psihologul Daniel Kahneman, care susţine că majoritatea deciziilor oamenilor sunt generate de ceea ce el numeşte sistemul 1 (partea inconştientă a creierului), asupra cărora sistemul 2 (conştiinţa) poate aplica o decizie de veto.
Suntem doar nişte maşinării?
Mark Halett, un specialist în neuroştiinţe din cadrul National Institutes of Health (principala agenţie de cercetare din cadrul Ministerului Sănătăţii din SUA), afirmă că majoritatea oamenilor găsesc dificil de acceptat faptul că liberul arbitru nu există din cauza unei erori conceptuale: aceea că sinele este diferit de creier. „Este ca şi cum am crede că mintea este separată de corp, dar mă gândesc că nu mai crede nimeni aşa ceva. Absenţa liberului arbitru nu înseamnă că suntem maşinării. Activitatea creierului este substanţa fiziologică în cadrul căreia funcţionează personalitatea noastră. Absenţa liberului arbitru înseamnă doar că sinele conştient este la curent cu doar o parte din deciziile creierului nostru”.
Un experiment efectuat de Patrick Haggard, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie, pare să arate că suntem, de fapt, maşinării.
Pentru a demonstra acest lucru, profesorul Haggard l-a invitat pe un jurnalist de la ziarul The Telegraph să asiste la un experiment inedit, ce demonstrează efectele tehnicii denumite „stimulare magnetică transcraniană”. Prin folosirea unei bobine magnetice, creierul uman poate fi stimulat, tehnica permiţând controlarea corpului.
Una dintre asistentele de cercetare, Christina Fuentes, a apropiat o bobină de capul profesoruluii Haggard şi a activat-o apăsând un buton. Degetul arătător al profesorului s-a mişcat imediat. „Această mişcare nu este rezultatul vreunei acţiuni din partea mea. Eu nu fac nimic, Christina mă controlează. Eu sunt doar o maşinărie, iar ea o manevrează”.
Intervalul de timp dintre acţiunea bobinei şi mişcarea degetului este de 20 de milisecunde. Explicaţia profesorului Haggard este că diferenţa reprezintă durata parcurgerii distanţei de la creier la deget de către semnalul electric. „Pentru a controla un muşchi facial, durata este mai scurtă, iar pentru a controla un muşchi al piciorului durata creşte”, explică profesorul.
După ce demonstraţia s-a încheiat, profesorul i-a explicat jurnalistului că „nu există liber arbitru, aşa cum este el definit în sens spiritual. Ceea ce se observă este rezultatul acţiunii unei maşinării. Creierul urmează legile fizicii, care se manifestă sub forma unor evenimente electrice şi chimice. În cazul unor circumstanţe identice, nu putem acţiona altfel. Nu există un «eu» care să poată spună «eu vreau să fac altfel»”.
Profesorul Haggard afirmă că, dacă vrem să definim liberul arbitru drept capacitatea de a schimba cursul universului şi de a ignora legile sale cauzale, atunci acesta nu există. Cercetătorul afirmă că ceea ce noi considerăm a fi „libertatea de alegere” este de fapt produsul complexităţii fiinţei umane. Astfel, oamenii pot transforma o serie de date de intrare într-un număr foarte mare de rezultate. „Cred că termenul de «liber arbitru» se referă la această complexitate”, concluzionează Haggard.
Liberul arbitru şi legea
Noile descoperiri făcute de specialiştii în neuroştiinţe pot afecta modul în care sistemul legal defineşte responsabilitatea. Profesorul Haggard detaliază: „astăzi înţelegem care zone ale creierului sunt responsabile de comportamentul impulsiv şi care zone conduc la inhibarea acestui comportament. Ce se întâmplă atunci când o persoană comite o crimă şi se descoperă apoi că există o leziune în acea zonă? Este acea persoană răspunzătoare pentru acţiunile sale? Oare daunele provocate maşinăriei cerebrale sunt suficiente pentru a ne scuti de responsabilitatea acţiunilor noastre? Nu ştiu”.
O fundaţie din SUA a lansat The Research Network on Law and Neuroscience, un amplu efort interdisciplinar în care psihologi, psihiatri şi specialişti în neuroştiinţe cercetează modul în care noile descoperiri ale ştiinţelor ce studiază creierul pot fi aplicate în justiţie.
Kent Kiehl, profesor la Universitatea din New Mexico şi totodată unul dintre cei mai importanţi cercetători ai psihopatiei, crede că în viitor imagistica cerebrală va juca un rol important în justiţie, similar cu cel al probelor ADN azi. „Neuroştiinţele şi imagistica cerebrală vor transforma întreaga filozofie a pedepselor, vor schimba modul în care decidem pe cine şi cum pedepsim”, afirmă Kiehl.
Aceeaşi problemă este dezbătută şi în Marea Britanie. În luna decembrie a anului trecut, Royal Society (una dintre cele mai importante academii ştiinţifice britanice, fondată în 1660) a dat publicităţiiun raport pe tema aplicării neuroştiinţelor în instanţe. Un caz citat în acest raport, relatat în 2002 în revista New Scientist, arată limitele conceptului de liber arbitru.
Un bărbat american de aproape 50 de ani a început să dezvolte o atracţie sexuală neobişnuită, începând totodată să colecţioneze pornografie infantilă. În cele din urmă, bărbatul a fost gonit din casa familială după ce a început să-i facă avansuri fiicei sale vitrege. Diagnosticat ca pedofil şi condamnat pentru molestarea unui copil, bărbatul a fost obligat să urmeze un program de reabilitare pentru dependenţe sexuale. În ciuda eforturilor, bărbatul nu s-a putut abţine de la a solicita favoruri sexuale personalului clinicii şi altor pacienţi, astfel că a fost externat forţat din clinică, în cele din urmă.
Cu o seară înainte să fie trimis la închisoare, bărbatul s-a prezentat la spital cu probleme de echilibru şi cu o durere de cap cumplită. Examinarea neurologică, ce a inclus rezonanţa magnetică, a relevat o tumoare canceroasă în dreptul cortexului orbitofrontal. Această regiune a creierului joacă un rol important în reglementarea comportamentului social, lezionarea sa putând duce la reducerea capacităţii de controlare a impulsurilor şi la dezvoltarea unui temperament antisocial.
După ce chirurgii au eliminat tumoarea, pacientul şi-a recăpătat echilibrul şi a reuşit să termine programul de reabilitare impus de judecător. Bărbatul a fost declarat vindecat după şapte luni, nemaifiind considerat un pericol pentru fiica sa vitregă, astfel că s-a putut întoarce acasă.
După aproximativ un an, bărbatul a început din nou să colecţioneze pornografie infantilă, raportând în acelaşi timp dureri de cap persistente. Analiza creierului cu ajutorul aparatului de rezonanţă magnetică a relevat o recidivă a tumorii cerebrale. După ce pacientul a fost operat din nou, tendinţele pedofile au dispărut la rândul lor.
Un alt exemplu ce arată limitele conceptului de liber arbitru este oferit de medicamentele ce tratează maladia Parkinson. Aceste medicamente, din categoria „agoniştilor dopaminei”, accentuează apetitul pacienţilor pentru sex, mâncare, jocuri de noroc şi alcool. În întreaga lume (SUAScoţiaFranţa,CanadaAustralia) s-au întâlnit cazuri în care pacienţii au devenit dependenţi de jocuri de noroc, pornografie şi întâlniri sexuale periculoase, existând numeroase procese pe rol împotriva companiilor farmaceutice.
Nu avem de ales: trebuie să credem că liberul arbitru există
Mulţi specialişti consideră că iluzia liberului arbitru este necesară pentru o bună funcţionare a societăţii. Acest lucru este sugerat de un studiu efectuat de Kathleen Vohs şi Jonathan Schooler, psihologi la Universitatea Minnesota şi respectiv la Universitatea British Columbia. Voluntarii ce au participat la studiu au fost împărţiţi în două grupuri. Jumătate dintre ei au citit un pasaj din cartea „The Astonishing Hypothesis” a lui Francis Crick, în care laureatul Premiului Nobel scria că „deşi pare că liberul arbitru există, de fapt toate alegerile noastre sunt predeterminate şi nu putem schimba acest lucru”, iar ceilalţi au citit un fragment din aceeaşi carte în care nu era vorba depre liberul arbitru. După lectură, toţi voluntarii au fost rugaţi să rezolve câteva probleme de matematică pe computer, profesorii explicându-le că programul prezenta o defecţiune care putea afişa răspunsul corect şi rugându-i să nu abuzeze de acest defect al programului.
Cercetătorii au descoperit că persoanele din primul grup, care citiseră textul referitor la absenţa liberului arbitru, au trişat în proporţie semnificativ mai mare decât cei din al doilea grup. Rezultatele obţinute în cadrul unui alt experiment, în care participanţii puteau obţine bani trişând, au fost similare: voluntarii care citiseră în prealabil o afirmaţie care nega existenţa liberului arbitru trişau mult mai mult decât cei care citiseră o afirmaţie care afirma existenţa acestuia.
Alt experiment, coordonat de profesorul Roy Baumeister şi publicat în jurnalul „Personality and Social Psychology Bulletin”, a obţinut rezultate similare. Cercetătorii au descoperit că persoanele care citeau afirmaţia „la fel ca orice altceva în univers, toate acţiunile umane sunt rezultatele evenimentelor precedente” se comportau mai agresiv şi mai egoist decât cele care citeau afirmaţii care subliniau existenţa liberului arbitru, precum „demonstrez existenţa liberului arbitru în fiecare zi când iau decizii”.
Un studiu efectuat de mai mulţi psihologi americani a arătat că variabila care permite cea mai corectă estimare a performanţei la serviciu este credinţa în liberul arbitru. Cercetătorii au evaluat diverse trăsături ale subiecţilor, incluzând cât de mulţumiţi erau de propria viaţă, câtă energie simţeau că au sau cât de importantă considerau munca, însă niciun alt factor nu prezicea la fel de bine performanţa la serviciu precum credinţa în liberul arbitru. „Credinţa în liberul arbitru conduce oamenii spre un comportament mai degrabă moral. În societăţile în care indivizii cred în liberul arbitru se observă o mai mare aderenţă la coduri de comportament ce stimulează o viaţă sănătoasă, bogată şi fericită, astfel că această credinţă este una adaptivă”, a explicat Dr. Kathleen Vohs, unul dintre autorii studiului.
Unii specialişti susţin, însă, că nu este nevoie să menţinem iluzia liberului arbitru. „Atunci când înţelegem cauzele care se află în spatele gândurilor şi sentimentelor noastre putem, în mod paradoxal, să obţinem un control mai mare asupra vieţii noastre. Una e să ne certăm cu soţia din cauză că suntem într-o dispoziţie proastă, alta e să înţelegem că dispoziţia a fost provocată de glicemia scăzută. Atunci când înţelegem acest lucru admitem, desigur, că suntem doar o marionetă biochimică, dar putem prelua controlul măcar asupra uneia din sforile prin care se manevrează marioneta: o simplă gustare ar putea fi secretul bunei dispoziţii. Aşadar, înţelegerea cauzelor sentimentelor şi gândurilor noastre conştiente ne permite să ne croim o cărare mai înţeleaptă prin viaţă”, argumentează Sam Harris în cartea sa „Free Will”.
Michael Gazzaniga, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din SUA, susţine acelaşi lucru: trebuie să abandonăm iluzia liberului arbitru. „Pământul nu este plat. Înainte ca acest adevăr să fie recunoscut, lumea obişnuia să se întrebe «ce se întâmplă când ajungi la capătul Pământului - oare cazi?». Odată recunoscut adevărul, noua perspectivă a permis oamenilor să înţeleagă că întrebările vechi erau stupide. Cred că vom depăşi această etapă şi vom abandona noţiunea de liber arbitru, acceptând că suntem o maşinărie deosebită, dotată cu un simţ moral ce îşi are originile în faptul că trăim în grupuri sociale. Această perspectivă ne va permite să ne punem noi întrebări”, argumentează Gazzaniga.
Un lucru este cert: noile date oferite de neuroştiinţe asupra ideii de liber arbitru vor conduce cât de curând la modificarea sistemelor de drept şi a societăţilor în care trăim. Vor fi societăţile viitorului caracterizate de empatie în mai mare măsură, ca urmare a noilor perspective asupra înţelegerii funcţionării creierului? Este doar alegerea noastră.

Din secretele creierului uman:


 cele două mecanisme care ne controlează viaţa


Oracolul din Delfi, cel mai important templu al Greciei antice, îi întâmpina pe toţi cei ce căutau înţelepciune cu un mesaj scurt scris pe frontispiciu: „gnōthi seauton”, care se traduce prin sfatul „cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Astăzi, la aproape 3.000 de ani după scrierea acestui mesaj, continuăm să cercetăm funcţionarea unuia dintre cele mai misterioase obiecte de studiu întâlnite: mintea umană. Datorită studiilor efectuate în ultimele decenii, ce elucidează multe dintre mecanismele cogniţiei, astăzi suntem mult mai aproape de a atinge acest obiectiv.

Cele două sisteme care ne ghidează
Psihologul Daniel Kahneman, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în cogniţie şi pionier al economiei comportamentale, a studiat timp de peste patru decenii mecanismele decizionale ale creierului uman şi a identificat numeroase erori cognitive ce ne influenţează deciziile fără să ne dăm seama. În 2002, Kahneman a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru Economie pentru lucrările sale ce au demonstrat că omul nu este un „actor raţional”, aşa cum susţineau mulţi specialişti în economie, ci unul supus numeroaselor capcane ale intuiţiei. Nobelul decernat lui Kahneman a reprezentat o premieră, fiind pentru pentru prima dată când cel mai important premiu pentru economie a fost acordat unui specialist din alt domeniu (în acest caz, psihologia).
Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme: sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast” (gândire rapidă) este inconştient, intuitiv şi nu necesită efort voluntar sau control, pe când sistemul 2, denumit „thinking slow” (gândire lentă) este conştient, foloseşte raţionamente deductive şi necesită mult efort.
Pentru a observa că persoana din imagine este furioasă nu este nevoie de un efort conştient, acest lucru realizându-se instant şi involuntar, într-un exemplu de gândire rapidă, tipică sistemului 1. Înschimb, pentru a rezolva o problemă precum operaţiunea de înmulţire a lui 17 cu 25 este nevoie de direcţionarea conştientă a atenţiei spre un efort voluntar, fără de care răspunsul nu poate fi obţinut. Acesta din urmă este un exemplu de aplicare a celui de-al doilea sistem.
Sistemul 1 este înnăscut, o consecinţă a evoluţiei şi rezultatul adaptării la mediu de-a lungul timpului, pe când sistemul 2 este o componentă specifică omului. De altfel, ceea ce noi percepem ca specific propriei persoane este sistemul 2 - sinele conştient şi raţional, cel care gestionează credinţe, opţiuni şi decizii.
Deşi trăim cu impresia că sistemul 2 e răspunzător de majoritatea deciziilor pe care le luăm, viaţa noastră este controlată în mare parte de primul sistem. Motivul? În fiecare zi trebuie să luăm foarte multe decizii, ceea ce face imposibilă folosirea celui de-al doilea sistem pentru majoritatea. Pentru că deciziile raţionale necesită timp pentru analiză şi deducţie, eforturi ce consumă energie, cel de-al doilea sistem este folosit arareori.
De cele mai multe ori, sistemul 1 generează sugestii pentru cel de-al doilea (impresii, intuiţii, intenţii şi sentimente) pe care acesta le adoptă fără a le modifica. Sistemul 2 intervine atunci când sistemul 1 nu oferă un răspuns imediat (de exemplu, în cazul problemei 17 x 24) sau atunci când detectează că urmează să aibă loc o greşeală (ca atunci când ne abţinem să reacţionăm într-un mod nepotrivit într-o situaţie dificilă, când mecanismul de control al sistemului 2 blochează intenţia generată de sistemul 1). Sistemul 2 are, însă, limite: cercetătorii au descoperit că atunci când o persoană este ocupată cu o problemă ce necesită folosirea sistemului 2, capacitatea de autocontrol scade, fiind mai probabil ca aceasta să cedeze tentaţiilor.
Sistemul 1 prezintă însă anumite erori sistemice, erori cognitive ce duc, de multe ori, la adoptarea unor decizii eronate. În cea mai recentă carte a sa, Thinking Fast and Slow, dr. Daniel Kahneman expune câteva dintre aceste greşeli de gândire, sperând ca prin elucidarea lor să-i ajute pe ceilalţi să le identifice şi să-şi înţeleagă mai bine propriile decizii.
Pentru că sistemul 1 este activ tot timpul (spre deosebire de sistemul 2, ce necesită un efort  conştient), suntem mai predispuşi la erori cognitive. O exemplificare a autonomiei sistemului 1 o reprezintă iluzia optică Müller-Lyer, în care două linii paralele par a avea lungimi diferite. Chiar dacă măsurăm cele două linii şi ne convingem (cu ajutorul sistemului 2) că lungimea lor este aceeaşi, sistemul 1 va continua să le perceapă ca fiind inegale.
La fel ca iluziile optice, iluziile cognitive tind să fie greu de depăşit, însă primul pas spre ieşirea de sub dominaţia acestor greşeli de gândire este conştientizarea lor. Atunci când oamenii se află  într-un moment de criză, în situaţii incerte, deciziile sunt luate de sistemul 1. De aceea, este esenţial să cunoaştem slăbiciunile acestuia.
Greşelile cognitive care ne influenţează deciziile
Esenţial este să înţelegem că nu există persoane care nu să nu fie afectate de slăbiciunile sistemului 1. Acest lucru este demonstrat de un test simplu pe care Kahneman l-a aplicat de mii de ori: „O bâtă de baseball şi o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu un dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?”. Chiar şi în cazul celor mai inteligenţi studenţi, precum cei de la Harvard şi Princeton, mai bine de jumătate au dat răspunsul evident, oferit de sistemul 1, dar totodată greşit: 10 cenţi. Răspunsul corect era, desigur, 5 cenţi.
Una dintre erorile cognitive cele mai răspândite este „the overconfidence bias” - tendinţa de a avea încredere în exces în forţele proprii. Statisticile arată că şansele ca o companie nou fondată în SUA să funcţioneze timp de 5 ani sunt de aproximativ 35%. Cu toate acestea, un sondaj efectuat printre antreprenori a arătat că aceştia tind să estimeze şansele de succes ale unei companii noi la 60%, iar şansele propriei companii la 81%.  Kahneman afirmă că optimismul este motorul capitalismului, lucru confirmat de faptul că liderii, inventatorii şi celelalte persoane ce influenţează viaţa unui număr mare de oameni tind să fie optimişti, asumându-şi riscuri convinşi fiind că vor avea succes în încercarea lor. 
O altă eroare cognitivă identificată de Kahneman este „the planning fallacy” - eroarea de estimare în planificare. Psihologul a întâlnit această problemă pentru prima dată în anii 1970, când Ministerul Educaţiei din Israel i-a cerut să conceapă un manual şi o programă de studiu având ca subiect luarea deciziilor. Kahneman a format o echipă de specialişti, printre care se număra şi un expert în conceperea de programe, iar după un an de lucru le-a cerut colegilor săi să estimeze cât timp considerau că le mai era necesar. Cei mai mulţi au estimat finalizarea proiectului peste aproximativ 2 ani, cu o marjă de eroare de 6 luni. Apoi, Kahneman l-a întrebat pe expertul în programe cât durau asemenea proiecte, în medie. El a explicat că durata medie a acestora era de 7 - 10 ani, iar 40% dintre ele nu se finalizau. Deşi ştia acest lucru, chiar şi acest expert prognozase o perioadă de lucru de încă 2 ani. În cele din urmă, proiectul a fost finalizat în 8 ani, iar între timp Ministerul Educaţiei nu mai era interesat.
Un alt exemplu al erorii în planificare vine din SUA. Un sondaj efectuat în rândul proprietarilor de locuinţe a arătat că aceştia se aşteptau să cheltuiască, în medie, 18.500 de dolari pe reamenajarea bucătăriei. Costul mediu real se ridica, însă, la 39.000 de dolari. Un exemplu din Scoţia demonstrează că diferenţele pot fi chiar mai mari: în 1997, când a fost dezvăluit planul pentru o nouă clădire a Parlamentului, estimările de cost se ridicau la 40 de milioane de lire sterline. În 2004, când construcţia a fost finalizată, costul total a fost de 431 milioane de lire sterline.
O altă greşeală a gândirii este ceea ce Kahneman numeşte „the availability bias” - tendinţa de a judeca pe baza a ceea ce ne vine mai uşor în minte. Un sondaj în rândul americanilor a relevat că aceştia cred că probabilitatea unui accident fatal este de 300 de ori mai mare decât cea a decesului cauzat de diabet, deşi rata reală este de 1:4. Kahneman consideră acest lucru o dovadă a faptului că mass-media influenţează felul în care percepem riscurile, ceea ce poate avea consecinţe negative asupra vieţii noastre. Un studiu efectuat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 a arătat că mulţi americani au preferat în acel an să şofeze pe distanţe mari în loc să ia avionul. Dintre aceştia, aproximativ 1.500 au murit în accidente rutiere, subestimând riscul unei călătorii cu maşina şi supraestimându-l pe cel al unui atac terorist.
O eroare cognitivă gravă este „the anchor effect” - efectul de ancorare. Unul din exemplele care ilustrează această „scurtătură” a gândirii este un studiu efectuat pe un grup de judecători germani cu peste 15 ani de experienţă. În cadrul experimentului, acestora li s-a citit descrierea unui caz în care inculpata fusese prinsă furând într-un magazin, iar înainte de a decide pedeapsa, judecătorilor li s-a cerut să arunce cu două zaruri. Acestea fuseseră măsluite, astfel că însumau fie 3, fie 9. Apoi li s-a cerut să decidă pedeapsa corectă pentru inculpată. Deşi zarurile nu ar fi trebuit să influenţeze decizia unor specialişti cu experienţă, cercetătorii au descoperit că judecătorii ale căror zaruri însumaseră 9 au decis, în medie, o pedeapsă de 8 luni de închisoare, iar cei ale căror zaruri însumau 3 au dat, în medie, o pedeapsă de 5 luni de închisoare. Eficienţa acestei erori a dus la exploatarea sa constantă în comerţ, pentru a modela aşteptările de preţ ale cumpărătorilor. De exemplu, o companie ar putea oferi 3 variante ale aceluiaşi serviciu, astfel încât cea mai ieftină variantă să pară mai atrăgătoare în comparaţie cu variantele mai costisitoare decât dacă ar fi singura propusă. Din acelaşi motiv, în cadrul licitaţiilor se stabileşte de obicei un preţ de pornire.
Un alt aspect important al sistemului 1 este faptul că, atunci când este confruntat cu o întrebare dificilă, el tinde să ofere răspunsul la o altă întrebare, mai simplă, fără ca noi să ne dăm seama. Profesorul Kahneman oferă ca exemplu un studiu efectuat pe un grup de studenţi germani. O parte dintre aceştia au primit următoarele două întrebări: „Cât de fericit eşti?” şi „Câte întâlniri romantice ai avut luna trecută?”. Ceilalţi au primit întrebările în ordine inversă. Dacă în primul caz nu exista nicio corelaţie între răspunsuri, în cel de-al doilea caz se putea observa o corelaţie între numărul de întâlniri şi nivelul fericirii indicat de studenţi. Profesorul Kahneman explică: „Pentru a răspunde corect la întrebarea «Cât de fericit eşti?», e nevoie să ne gândim mai mult. Studenţii care fuseseră întrebaţi mai întâi despre întâlnirile romantice nu au mai simţit nevoia să se gândească, pentru că au substituit răspunsul la această întrebare cu răspunsul la o alta - «cât de fericit sunt în viaţa mea sentimentală?». Studenţii sunt conştienţi că viaţa lor sentimentală nu este singurul aspect important pentru ei, dar sistemul 1 le-a oferit un răspuns facil, iar ei l-au folosit”.
În ceea ce priveşte fericirea, explică dr. Kahneman, amintirile joacă un rol important. Oamenii nu au un singur sine, ci două: sinele experimental (the experiencing self) şi sinele memoriei (the remembering self).
Majoritatea oamenilor sunt ghidaţi de cel de-al doilea. Pentru a exemplifica, dr. Kahneman pune o întrebare cititorilor: aţi fi dispuşi să plătiţi pentru o vacanţă grozavă, dar la finalul căreia ar trebui să beţi o poţiune care ar şterge orice amintire a călătoriei şi aţi rămâne totodată fără fotografii şi înregistrări video? Probabil că nu.
Pentru a ilustra diferenţa dintre amintiri şi experienţe, Kahneman relatează dialogul pe care l-a purtat cu un membru al publicului după o prelegere. Interlocutorul a povestit despre momentul în care asculta captivat o simfonie excepţională, la finalul căreia s-a auzit un zgomot infernal, din cauză că discul era zgâriat. „Finalul mi-a stricat audiţia”, a afirmat acesta. Kahneman i-a explicat că, de fapt, experienţa nu a fost distrusă, căci el se bucurase de muzică timp de 20 de minute. Fusese afectată, într-adevăr, amintirea despre această experienţă.
Confuzia celor două aspecte reprezintă o eroare cognitivă ce poate avea consecinţe neplăcute. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment în care voluntarii au fost supuşi la 2 experienţe dureroase. Rugaţi apoi să aleagă una dintre acestea pentru a fi repetată, aceştia au ales-o pe cea mai dureroasă dintre ele, per total, care durase mai mult dar se încheiase cu o durere mai puţin intensă, deoarece aceasta lăsase în urmă o amintire mai bună. „Sinele experimental tinde să nu aibă o voce suficient de puternică atunci când ne planificăm activităţile. Atunci când oamenii iau decizii nu se întreabă «ce voi simţi şi pentru cât timp?» şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor rămâne”, afirmă Kahneman. „Din trecut învăţăm, de obicei, să maximizăm calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor experienţe. Numesc asta «tirania sinelui memoriei»”, scrie Kahneman.
Cum putem evita greşelile în gândire?
Doar dacă ne înţelegem punctele slabe vom fi mai pregătiţi să identificăm greşelile de gândire, chiar dacă nu vom le vom putea evita întotdeauna. „Pentru a contracara erorile sistemului 1 există, în principiu, o soluţie simplă: recunoaşterea semnelor ce sugerează că ne găsim într-o situaţie delicată, încetinirea procesului de decizie şi apelul la sistemul 2”, sugerează psihologul. „Nu putem face asta tot timpul, dar atunci când este vorba de o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să ne întrebăm dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”, adaugă Kahneman.
Un alt lucru pe care trebuie să-l luăm în seamă este faptul că folosirea sistemului 2 implică un consum de resurse, iar în absenţa acestora sistemul 1 preia controlul. Un exemplu este oferit de un studiu efectuat în Israel asupra unui grup de 8 judecători ce au rolul de a decide eliberarea condiţionată a persoanelor condamnate. Decizia predominantă este respingerea solicitărilor de eliberare condiţionată, doar 35% dintre acestea fiind aprobate. Cercetătorii au descoperit că deciziile favorabile condamnaţilor sunt adoptate în mare parte imediat după pauza de masă a judecătorilor, rata aprobărilor scăzând apoi treptat, până la un nivel minim înregistrat chiar înainte de următoarea pauză de masă. Concluzia cercetătorilor a fost că judecătorii obosiţi şi înfometaţi tind să aleagă decizia cea mai comună, ce nu implică folosirea sistemului 2: respingerea cererii de eliberare condiţionată.
Chiar dacă ştim care sunt greşelile de gândire, nu suntem feriţi de ele. „Gândirea mea este predispusă la a comite aceste greşeli la fel ca înainte să le studiez”, a explicat Daniel Kahneman. Ce putem face, în acest caz? Sfatul lui Kahneman este să folosim în vocabularul curent expresiile ce descriu aceste greşeli, iar apoi să apelăm la prieteni. Pentru că oamenilor le e mai uşor să recunoască greşelile altora decât pe cele proprii, discuţiile cu apropiaţii, folosind un vocabular ce cuprinde indicii ale greşelilor cognitive, ne vor ajuta să le evităm. „Scopul cărţii mele este acela de a ridica nivelul conversaţiei curente, de a face oamenii să gândească mai complex atunci când judecă deciziile altor persoane. Dacă am avea o societate în care oamenii folosesc un limbaj mai bogat atunci când discută despre aceste lucruri, cred că ea ar avea un efect indirect asupra deciziilor noastre, pentru că ţinem seama mereu de opiniile altora despre noi”, concluzionează Kahneman.